” Eu” cand am ajuns in Catalunya nu era nimeni.
Venisera ai mei, nici astia clocotiti- o structura sufleteasca normala, cu masina care mai trecuse prin situatii asemanatoare si raspundea drumului fara sa produca moartea organelor interne la intrarea pe cararuile de tara.
Eu atinsesem maximum de prestigiu ca deteriorata economic la mine-n cartier si venisem sa ma afund sau sa supravietuiesc, purtam niste ochelari mari dupa care sper ca n-au ramas martori si-o ploada justificata pe pasaport, in Spania.
Stiam ca derizoriile ” faime” de acasa nu ajuta, trebuia doar sa fiu muncitoare si non-suportera a prostitutiei. Sau daca curva voiam sa ma fac, sa las indoielile si sa pun ravna.
Cand am ajuns in Catalunya nu era nimeni.
Pentru ei era vara si un Sfant Ion in care toti aveau incredere sa i se roage si incepuse obisnuirea treptata cu vacanta.
Stateau toti , cat avea satul. ca pe-un depozit de oxigen pe plajele Valenciei intr-un comportament asemanator fericirii. Stiu ca m-a mirat ca oamenii astia nu se opreau de multe ori pana sa se simta bine.
Eu stiam ca n-am unde sa mai merg, de la tensiune mi se inclina capul, singura care nu scartia cu sudoare era Amira.
Bautura mi-ar fi luat din senzatia de sarbatorire a unui proces, oamenii te privesc cu vorba cand apari la unu si jumatate si pe soare in satul lor, apa din sticla plastic nu facea decat sa adauge indoieli.
Venisem in Catalunya ca sa ma intorc acasa cu bani. Aveam povestile pregatite, stiam cum va fi tot pitoresc, cum o sa-i daram sub podoabe.
Adevarul nu era util pentru genul asta de calatorii. Nu poti sta langa el cand dormi in paturi peculiare facute din ce-au in plus pentru gunoi ceilalti.
Multi ani n-am vrut ca dincolo de suprafata sa mai exist. Marcam ca traiesc, ca sa nu-mi fie copilul singur.
Pana cand intr-o zi, invatasem sa-mi pese de catalana scrisa pentru ca Amira incepuse gradinita, am pus cat aveam din posesia lingvistica intr-un status pe Facebook.
Cateva cuvinte care-ar fi omorat si la ore dupa citirea lor. Despre suferinta imigrantilor vorbeau in timpurile acelea doar jurnalistii de ” polemica memorabila”.
Parcela mea de putere n-au fost niciodata adjectivele, cand vreau sa dau foc imi este greu in propriile randuri.
Imi amintesc ca mi-am tras tot oful in cuvintele alea, am pus de vreo trei ori si faza cu ” puta vida” pentru ca la prima mana nu-mi trecuse prin cap altceva mai dramatic.
In ziua aia l-am cunoscut pe Joan-Ignasi Ortuño Benages, omul datorita caruia am reinceput sa scriu.
Omul datorita caruia am ajuns in Catalunya cand erau toti acasa.