Relații de munca. O îmbrățișare și un zâmbet

Am o sefă tare sucită. Una dintre ele. O femeie rece, insuficient educată pentru postul pe care îl ocupă, deși foarte conștiincioasă și bănuiesc că pe aceasta din urmă calitate se și bazează. Nu știe să gestioneze o echipă. In spaniolă se zice: le gusta, pero no sabe mandar. Așa că are apucături de zbir și uneori uită bunele maniere mergând pe intimidare din poziția pe care o are. Când mă calcă tare pe coadă, îi răspund dur, politicos, fără cuvinte grele, dar în așa fel încât să atingă unde vreau eu. Alteori prefer sa tac și să o ignor. E în vârstă, mai are un an până la pensie, și mă gândesc că nu se mai schimbă.

Săptămâna trecută, într-o dimineață, era un pachet de nervi.

Știam că e așa fiindcă nu se descurca cu ce are de făcut, dar orgoliul o împiedică să ceară ajutor. Am așteptat să plece toată lumea și să rămân doar cu ea. M-am uitat la ce face și știam cum se rezolvă problema. Am prins un moment în care vorbea la telefon, am luat tastatura computerului în brațe (nu suportă sa i se așeze cineva pe scaun  ) și am făcut ce trebuia făcut. A terminat de vorbit, s-a întors spre mine înțepată și mi-a zis: “o făceam și eu”. Îmi venea să-i dau o tastatura in cap. Imaginea din minte m-a făcut să zâmbesc.
Și într-o fracțiune de secundă mi–am amintit tot ce știam despre ea. Despre singurătate, îngrijit mama bătrână cu Alzheimer și altele aferente, despre sora pierduta in urma cu câțiva ani,despre faptul că nu avea copii și nu fusese niciodată într-o relație de durată cu un bărbat care să o iubească. Și mi-am zis: hai sa incerc altceva!
“C., liniștește-te. Nu era nimic greșit în ce făceai. Doar că, uite, la curs am învățat o metodă mai rapidă prin care calculezi necesarul de personal. E folosită acum in multe hoteluri, vrei să-ti arăt?”
M-a privit cu neîncredere.
– E mai simplă?
– Foarte simpla!
S-a așezat pe scaun și am trecut în picioare în spatele ei. M-am aplecat să folosesc mouse-ul și mi-am sprijinit mâna stângă de umărul ei, “întâmplător”. Nu a tresărit. Era atentă la ce spuneam și se bucura vizibil că înțelege.
– Woooaaa! Așa da! Mulțumesc!
Era prima dată când o vedeam fără privirea suspicioasă. “Asta ce urmărește? Ce vrea? Vrea postul meu? Se crede mai deșteaptă?”
S-a ridicat de pe scaun.
– Mulțumesc, Flor!
– Nu-mi mulțumi, lasă! Vino aici. (am deschis brațele)
A venit. Rigidă ca o coadă de mătură. Nu știa cum se face. Nu cu străini. Am simțit cum se înmoaie câte puțin și nu am lăsat-o până nu a răspuns. Când ne-am separat zâmbea. Nu a zis nimic. In schimb, își ia îmbrățișarea in fiecare dimineață de atunci. Și porția de zâmbet. )))))

Distribuiti daca v-a placut
  • 65
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    65
    Shares

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *