La spital ca la nebuni. In Iasi. 2

 

Partea a doua. La spital ca la nebuni!

 

Sunt la spitalul de Copii Sfânta Maria pe secția neurologie, este ora 4 dimineață și încă nu pot să închid un ochi.  Dorm cu băiatul meu în pat și deși sunt slabă ca un pai am senzația că voi cădea cât de curând. Mă întreb cum reușesc să doarmă celelalte mămici… Luminile stau aprinse toată noaptea în saloane pentru ca așa vrea doamna doctor, unii copii plâng prin somn sau fac crize de epilepsie pe rând. Prizele nu funcționează așa că nu-mi pot încărca telefonul. Fără să vreau îmi pironesc privirea in crăpătura destul de mare din perete și observ cum o familie de gândaci intră și iese cu calm. E la ea acasă.

În salonul meu a fost mutat un băiat de 16 ani, diagnosticat cu epilepsie de la o vârsta fragedă. Ține în mână o carte de rugăciuni și-mi spune ca se va face preot ca tatăl său. Îl privesc cum doarme liniștit și îmi aduc aminte cum îmi povestea că mama lui a murit pe câmp în timp ce strângea recolta iar sora l-a părăsit și ea anul trecut.

S-a făcut dimineață și așteptăm toți aliniați la marginea patului vizita cea de toate zilele care ne bagă spaima în oase. Femeia asta e foarte imprevizibilă, nu știi de unde-i sare țandăra doar pentru că perna nu stă așezată frumos.

-Șase! Vine vrăjitoarea! Și râdem toți apoi ne mușcăm buzele să nu cumva să ne prindă nebuna hlizindu-ne. N-ar fi pe placul ei.

Dar ea ne surprinde și intră zâmbind larg.

-Auzi, dragă? Îi zice fiul de preot. Tu nu ai epilepsie! Ai tumoare pe creier. Așa ai fost născut, nu ai ce face.

Mie mi-au înțepenit mâinile și picioarele. Mă uit la băiatul meu și-i fac semn cu ochiul că-i o glumă, deși nici un om sănătos la cap nu ar glumi cu așa ceva și nici nu ar spune unui minor un asemenea diagnostic cu zâmbetul pe buze.

Nebuna continua, fiul de preot tace și ține strâns în mâini cărticica de rugăciuni.

-Tu ai auzit ce-am spus? Ai tumoare dar o să iei tratament toată viața și asta e! mâine pleci acasă.

-Cum o vrea Dumnezeu, zice băiatul cu ochii în jos.

Iar eu în loc să-i spun că nu așa se face, îi fac băiatului semn cu mâna că-i nebună și o lăsăm să-și continue turul prin saloane cu sadismul în dinți.

-Dacă așa vrea Dumnezeu, așa să fie, continuă el cu ochii în jos.

-Dumnezeu nu vrea așa ceva. Să nu mai spui asta…

Dumnezeu e iubitor, nu știu ce va învață la școala aia de preoți. Și-am ieșit din salon cu lacrimile bine ascunse. Nici nu-mi vine să cred că am fost martora la așa ceva.

 Pentru că mai am de stat o noapte și-o zi aici, mă apuc de povestit cu fiul de preot să mai treacă timpul. Mergem și la masă împreună, unde primim un orez fiert cu ceva morcov în el. Douăzeci de copii se ridică de la masă flămânzi. Nu au reușit să atingă blestematul de orez, au mâncat doar pâinea.

A doua zi am cumpărat o sacoșă de mâncare de la magazinul din curtea spitalului, unde, surpriză! Prețurile sunt aproape duble și le-am lăsat copiilor care mai aveau de stat în coșmarul ăla.

Mi-am făcut sfânta cruce când am scăpat!

Dacă aveți drum pe-acolo nu ar fi rău să duceți copiilor ceva de-ale gurii. Mâncarea din spital e de groază.

[nls_theme2]

 

Distribuiti daca v-a placut
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Comments

comments

1 Comment

  • Am trăit acest cosmar si eu.Desi copilul avea 6 anpi nu aveam voie sa avem carti,creioane colorate,jucarii:făceam dezordine.Deoarece plângeam cam des ,mi s-a spus ca am eu o problema ,nu copilul.Nu aveam unde sa-mi incarc telefonul,nu aveam voie sa vorbesc la telefon:se enerva doamna doctor daca copiii alergau sau vorbeau mai tare.Ma rog bunului Dumnezeu sa nu ajungă nimeni pe acea sectie,sa nu treaca

    nimeni prin ce-am trecut eu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *