Ceva frumos adus din străinătate

Mirajul  

          Am fost invitată să scriu pe acest blog povesti din viața mea de părinte și de emigrant. Am să încep cu începutul prezentându-mă, pentru a situa povestea in context. Am 40 de ani, am plecat din  Romania acum aproape 10 ani și de atunci am născut in Franța trei copii francezi care au un tata francez, și el la rândul lui născut din părinti emigranți portughezi. Când suntem întrebați de origini, vorba noastră favorită este că noi suntem o familie de latini.

            Cum sunt emigrantă înainte sa fiu părinte, vă voi povesti pe scurt de data aceasta, cum a evoluat în capul meu ideea străinătății, a călătoriilor și a emigrării.

            În vremea Epocii de Aur adulam orice obiect venit din «Afara», din «Vest». Un catalog Burda, un meniu oferit cuiva într-un avion ce făcea ruta București-Montreal, un plic de praf de suc de kiwi adus de cântărețul Laurențiu Cazan din Olanda. Aveam cumpărate de pe piața neagră discuri bulgărești de pick-up cu Madonna și Michael Jackson, cu C.C. Catch și Sabrina. O dată am primit o găletușa de bomboane colorate aduse din Israel, altă dată am primit o panoplie de medalii câștigate în competiții internaționale de o jucătoare de scrima decedată de cancer. O dată pe an aveam dreptul la un kilogram de portocale și unul de banane venite din țările calde. Țările unde păsările migratoare puteau ajunge, dar noi nu. De fiecare dată îmi înfloreau în cap mii de povești fantastice despre ce aș face eu dacă as pleca și cum arata excepționala lume de dincolo de granițe. Chiar și creveții vietnamezi sau stilourile și ciocolata chinezeasca îmi trezeau fantezii de călătorie. Vecine cu  noi nu erau însa Franța și Olanda, Canada sau America ci U.R.S.S.

            Îmi plăceau poveștile citite în cărți despre ceaiuri și despre fructe roșii de pădure oferite în cabanele din lemn din mijlocul pădurii Siberiene. Străbunicul meu, bunicul mamei, Moș Ion, a luptat pe front in ambele războaie mondiale. Tinerețea lui, ochii lui albaștri, zâmbetul trimis nevestei, fetei și surorilor lui au rămas imortalizate in fotografia înrămată care e acum la noi în salon. El e îmbrăcat în uniforma militară și la vremea respectivă și-a dat toată silința sa scrie frumos pe spatele pozei: «Suvenir de amintire din vremea pribegiei mele». În al doilea război a fost prizonier la ruși și mi-a spus ca soldații ruși nu erau blânzi. Mi-a mai spus și că, din toată sărăcia, văzându-i înfometați, femeile se prefăceau că aruncă în prizonieri  cu mere și cartofi pe jumătate stricați doar ca să poată mânca ei partea rămasa buna a legumei. Maia Victoria, mama tatălui meu,  zicea că în al doilea război mondial ea, copil fiind, i-a preferat pe nemți. Nemții organizau baluri și ea privea pe furiș pe geam perechile elegante care se invârteau pe ritmul muzicii. La venirea rușilor eliberatori, înainte sa fuga in pădure, unul din ofițerii nemți i-a dat ei o placheta întreagă de ciocolată și ea a plâns pe urmă când a auzit împușcăturile de pe deal. Rușii miroseau urât, erau vulgari și nu numai ca nu au oferit ciocolată dar le-au mai și luat toate găinile din curte. Și mai târziu și curtea, de altfel. Iar românii au încercat sa-și recapete apoi prin furt găinile din cooperativele agricole comuniste. Si uneori partidul închidea ochii, alteori nu, depinde de interes. Si rușii au plecat și in locul lor au fost puși români, si a apărut si experimentul Pitești, și n-a mai fost simplu nici măcar pentru adulți sa îi deosebească pe ăia buni de ăia răi, pe ai noștri de ai lor.

            In tinerețe mama a fost în excursie muncitoreasca de partid în Cehia si în Rusia. Din Cehia a adus săpunuri si șampon. Din Rusia a adus seturi de linguri si furculițe, căciuli de vulpe polara si o haina de Astrahan. A păstrat o căciula, a oferit câteva surorilor ei si o parte le-a dat la doctori sau le-a vândut pe sub mana. Îmi era mila de vulpea polara, dar mângâindu-i blana am inventat in capul meu povești despre zăpezile nesfârșite pe unde si-a petrecut ea tinerețile. Atunci nu știam că puteau exista crescătorii de animale de blana și că probabil a fost jupuită de vie lângă cușcă unde și-a petrecut toată viața.

            Unul dintre verii mei a încercat sa fuga din tara imediat după Revoluție. În primăvara lui 1990 si-a pus un palton elegant, cămașa , cravata și multe schimburi în valiza lui de piele si a încercat sa treacă granița interzisă spre Vest. Când a fost somat cu pușca si câinii să se oprească , el s-a oprit si s-a așezat zâmbitor pe valiză, aproape ușurat ca vine cineva sa-l ajute. Era ud fleașcă, plin de noroi de sus pana jos si se si săturase de cărat valiza grea de haine. Nu mai era dictatura, n-a tras nimeni in el si s-a întors bine mersi acasă. Daca povestea asta s-ar fi petrecut cu câteva luni înainte, înainte de Revoluție adică, atunci cu siguranța deznodământul nu ar mai fi fost la fel. Incinte cine avea noroc ajungea la canal, cine nu, nu. Sau poate invers.

În Orient     

       Eu am ieșit prima data din tara înspre Est, in Bulgaria si Turcia, imediat după Revoluție. În direcția aceea era ușor de ajuns si era legal. Pâinea bulgăreasca mi s-a părut excepționala și mai departe cu câteva sute de kilometri,  pâinea turceasca, perfect albă, pufoasa ca un burete, mi-a părut divina! Bazarul din Istanbul, cu grămezile lui de marcuri, cu mirosurile fantastice si culorile nemaivăzute, cu oamenii lui atât de diferiți cultural, m-a fascinat. Îmi venea sa mă desfac în mii de bucăți ca vaporii ceaiului de menta, ca un fum de narghilea, ca nisipul desertului, sa pot sa mă împrăștii pe toate străduțele și să vad tot, sa miros tot, sa înțeleg tot. Simțeam plăcerea estetică a arabescurilor , plăcerea mirosurilor mirodeniilor necunoscute, auzul unor limbi misterioase. Văzul, auzul și mirosul erau  solicitate la maxim, adică tot ceea ce puteam obține gratuit, caci cei 10 dolari primiți de la ai mei nu-mi dădeau cam deloc acces la gustat J

            Turcul in fata magazinului căruia au parcat mașina ai mei, vorbea românește. Vorbea si bulgărește și rusește și poloneza. Fusese profesor de matematica dar ca să își întrețină familia numeroasa a fost obligat sa își deschidă butic si sa vorbească limbile țărilor eliberate de sub dictaturi. Tari care își deversau acum populația săracă, naivă sau parșiva, avidă de nou și de bani pentru gustat acest nou. Pe lângă turism, bișnița cu produse de la turci era înfloritoare la vreme respectiva si așa si-au făcut averile deținătorii de mic capital de atunci. Furtul si prostituția de asemenea, au dat unora acces la averi. Altora le-a dat acces direct la moarte. La 13 ani știam sa citesc si am citit la intrarea intr-un magazin «OAMENI ROMÂNI INTERZIS INTRAT» , pentru că furau. Câți or fi murit in pușcăriile turcești? Câți bătuți de proprietari? La 13 ani am primit pentru doua zile o incredibilă cantitate de atingeri pe fund. Au fost așa de multe că deși inițial m-am speriat, ulterior am  intrat intr-o faza in care situația mi se părea hilara. Găseau o diversitate de motive si tehnici sa își atingă scopul, ca sa zic așa, in pofida vigilenței mele și a alor mei. De la băiețeii de 7 ani până la bătrâneii de 90, toți turcii se înghesuiau sa atingă fetele fără voal venite din țările foste comuniste. Prin fereastra de la etaj a comerciantului matematician turc am văzut, am auzit si am ințeles cum  din balconul clădirii de peste drum, frumoasele românce si moldovence imbricate sumar își chemau clienții. O parte din excesul de copiii produs de legile lui Ceausescu s-a deversat in bordelurile din Turcia si din Grecia . Copiii lor abandonați  au ajuns in cafenele din Serbia si Macedonia. Acum sărăcia si educația precară au umplut barurile de noapte din Italia și Spania. Daca istoria tranziției romanești va fi scrisă vreodată corect, cifra româncelor moarte in traficul de persoane va fi teribila, va fi înfiorătoare.

            Am adus din Turcia prima mea pereche de blugi, doua fuste si doua tricouri. Ai mei s-au dus de câteva ori si in Republica Moldova apoi si familii de moldoveni au venit la noi. Mărfurile rulau semiclandestin din fostele uzine comuniste pana în bazarul turcesc. Rulau ca rulmenții. Apoi uzinele în sine au luat-o la vale demontate si date la fier vechi in tari străine. Au fost străinii care le-au cumpărat dar de vândut le-au vândut romanii. Alți străini au venit cu ajutoare pentru orfelinate. Eu nu puteam primi, aveam parinți si puteau sa îmi cumpere. Mi-au cumpărat câteva de la o ruda care le-a furat de la orfelinat. Acum radem amar de asta eu si prietena mea Aude, eu emigrata in Franta, ea înfiată aici la 4 ani de o familie franceza. Înainte se pare ca o chema Angelica. Uneori o învăț cuvinte in limba romana si ea le repeta conștiincios, dar are accent.  Orice ar face ea are aerul elegant si fragil al unei perfecte franțuzoaice crescute lângă castelele năpădite de trandafiri urcători din Medoc.

            Prima mea franțuzoaica in carne si oase am văzut-o de fapt când aveam 14 ani. Maia Victoria i-a oferit cafea in crescută de porțelan si dulceața de prune pe farfurioara de cristal si ea a cerut pâine si astfel a dezamăgit-o pe Maia Victoria care credea ca francezii știu sa mănânce dulceață la cafea, cum mâncau nemții pe vremea războiului.

            La 26 de ani am câștigat o bursa Erasmus care mi-a permis sa merg 3 luni in Franța. Sper sa mai am timp sa va povestesc despre ea alta data. Daca exista cititori care sa dorească asta, evident.

Va urma, sper

Subcapitolele apartin editorului

@ EVA 2017